L-am întâlnit zilele trecute pe Ralph. Un adolescent simpatic de vreo 16 ani. Român născut în Munchen, cu un puternic accent nemţesc; părinţi divorţaţi, iar el un creştin de ,,casă”. Spun ,,de casă” pentru că recunoştea deschis că nu e prea atras de biserică. I se pare mai mult decât suficient să creadă că există Dumnezeu şi să se roage seara, înainte de culcare. Restul e exces de zel...
Cu toate acestea, l-am apreciat. Era singurul din clasă care credea, iar dintre prieteni nu era nici unul creştin. Cât de trist poate fi să fii şi singur, şi slăbuţ?
Marea tragedie e că tot mai mulţi adolescenţi din bisericile noastre suferă de sindromul Ralph. Credincioşi izolaţi, stingheriţi de credinţa lor extrem de diluată. Se regăsesc mai mult în lume decât în biserică.
Mă înfioară gândul că undeva, procesul de transmitere a valorilor creştine s-a scurt-circuitat. Generaţiile care vin nu mai apucă să le cunoască esenţa. Le sunt complet străine sau le asimilează deformat, într-o manieră bonomă. De unde acest abandon al creştinismului? La început, am fost convinsă că vinovată e numai ignoranţa tipic adolescentină, respingerea instinctivă a oricărei forme de tradiţionalism. Apoi, m-a confruntat brusc o întrebare. Oare cât entuziasm, câtă dragoste, câtă jertfă, câtă relevanţă era în mesajul crucii adus lor?
Am început să îmi dau seama că nu contează numai ceea ce transmiţi, ci şi modul în care o faci. A fi relevant cere efort, dar nu e imposibil. Poţi face din Biblie cea mai atractivă carte, din Isus cel mai iubit Om, din Dumnezeul adevărat, Dumnezeul lor. Impactul, relevanţa, entuziasmul sunt contagioase. Ai câştigat o generaţie? Ea o va câştiga pe următoarea, iar următoarea îşi va câştiga şi ea adepţi. Ai pierdut o generaţie? Ai pierdut cu mult mai mult decât crezi... din simpla comoditate de a nu fi relevant.
Persida Coste
