"Eu mă rog pentru Africa"

Când spui ,,Africa" îţi vine să te gândeşti la triburi, la o totală lipsă de civilizaţie, sau poate chiar la canibali. Ei bine... în capul nostru era Angola - Angola cea în curs de dezvoltare, care urma să ne surprindă atât cu bune, cât şi cu rele... dar mai ales cu bune (tot insista doamna consul să ne convingă).

Ne-am vaccinat, ne-am procurat medicaţia necesară pentru renumita malaria şi am plecat lăsând în urmă o Românie despre care nici o dată nu credeam că o vom numi ,,raiul pe pământ". De ce Angola? De ce nu? Am răspunde noi. Angola pentru că e Africa şi pentru că ne-am rugat aşa mai sfios... şi parcă neîndrăznind să credem sau să sperăm. Rugăciunea noastră, spusă în gând şi fără prea multă insistenţă, a fost ascultată şi am ajuns să călcăm pe pământ african...am ajuns să experimentăm Africa într-un mod autentic (atât cât s-a putut de autentic, având în vedere că am stat în Luanda, capitala Angolei).

Ajunse acolo, prima dorinţă a fost să ne întoarcem acasă.. şocul cultural, aglomeraţia, traficul, haosul, praful, dezordinea, mizeria (mormanele de gunoi), mirosurile de toate felurile şi poluarea ne-au făcut să credem că am facut greşeala vieţii.

Ştiind însă că Dumnezeu nu face greşeli, am decis să ne rugăm. E greu să spui: ,,Facă-se voia Ta" mai ales atunci când îţi vine strigi: ,,Ce scurt-circuite s-au întâmplat de am ajuns aici? Repară conexiunile și du-ne acasă, Doamne!" Însă ceea ce a urmat, ne-a demonstrat faptul că Dumnezeu nu are doar un plan oarecare cu noi, ci are unul spectaculos.

Totul părea să se lege când am ajuns la prima şcoală. Foarte multi copii, ce învăţau în 3 schimburi (din lipsa locurilor) şi îşi aduceau scaunele de acasă, ne aşteptau. Am fost şocate de modul de predare şi de educare: disciplinarea încă se face prin pedepse destul de dure și brutale. În ciuda tuturor aspectelor negative, copilaşii aveau un deosebit respect faţă de profesori (chiar dacă aceştia nu aveau nici pregătirea minimă necesară - era destul să ai 12 clase terminate), iar în biserică arătau acelaşi respect faţă de învăţătorii de şcoală duminicală şi faţă de pastor şi față de cei ce erau în faţa lor în fiecare duminică. Mare ne-a fost mirarea să vedem că nici măcar misionarii nu aplicau vreo metodă mai colorată sau mai interesantă pentru a le capta atenţia sau pentru a le comunica mesajul biblic. Povestirea simplă era suficientă. Şi ne-am dat seama că lipsa mijloacelor media din casele lor avea un efect pozitiv, erau atenţi fără spectacol şi erau foarte receptivi.

În timpul şederii noastre acolo, (3 săptămâni) am colaborat cu 2 şcoli şi 6 biserici. De fiecare dată, am întâmpinat aceeaşi problemă: lucrul manual. Nu erau deloc obişnuiţi să mânuiască foarfeca (indiferent de vârstă), îndoiturile erau destul de greu de efectuat chiar dacă erau simple, în schimb colorau foarte frumos și divers, foloseau culori vii şi tari. Chiar dacă nu se pricepeau la lucru manual aşa cum ne-am fi dorit noi, copilaşii erau foarte inteligenţi. Nu au avut nicio problemă la învăţarea versetului biblic.

Un lucru extraordinar, ce ne-a impresionat foarte mult, era felul în care cântau. Se ştie că africanii cântă bine de tot şi este foarte adevărat. Într-o duminică dimineaţa, şcoala duminicală începea la ora 7 (aceasta avea loc înaintea părtăşiei cu întreaga biserică, deoarece nu aveau spaţii destinate şcolii duminicale). Era cam devreme pentru noi, însă la ora 7 am fost la biserică (crezând ca vom fi singurii, deşi ni s-a spus că vom avea cam 300 de copii), ne era somn, vă daţi seama, dar cam pe la 7.30 sala era plină...erau cel puţin 300 de copii, abia îi vedeam, era una din zilele în care nu era curent şi era întuneric în sală, având în vedere că geamurile erau mici şi plasate destul de sus. Până să ne dezmeticim noi bine, copiii au început să cânte de răsuna cartierul. Ne-am trezit şi noi bine şi am văzut cât de încântaţi şi de fericiţi erau să fie acolo şi să aibă pe cineva care să se ocupe de ei. Făceau şi semne, cântau tare...tare şi frumos.

E impresionant să îi vezi bucurându-se de ceea ce au şi nefiind nemulţumiţi de faptul că foarte multe le lipsesc. Într-una din zile, am făcut o excursie (41 de km au fost parcurşi cu maşina în 5 ore, din cauza traficului), iar în acea zi am văzut ceva foarte comic: pe un deal, un copilaş se dădea pe o canistră turtită, gândiți-vă ca şi cum ne-am da noi cu sania...în luna iulie... era cam acelaşi lucru. Atunci m-am gândit, cât de mult s-ar mai distra ei dacă ar avea zapadă, dar repede mi-am dat seama cât de greu le-ar fi cu o iarnă ninsă... se bucurau doar de o iarnă seacă, fără ploaie, doar cu praf şi mizerie.

În continuare visăm la Africa, sau poate ne visăm acolo... pentru că eu cred că o dată ce ai mers în Africa, te întorci acasă cu dorinţa de a mai merge. Nu prea ne-a venit nici nouă să plecăm de acolo, însă viza expira, medicamentele se terminau, la fel şi banii.

Noi am fost trei din România: Ema (Ploieşti), Felicia (Cluj), Adriana (Cluj) şi sperăm ca cel puţin atâtea să mai rămânem... lista însă rămâne deschisă.

Am adunat cu greu aceste gânduri, pentru că sunt multe, iar în încheiere vreau doar să îţi pun o întrebare ce mi-a fost pusă şi mie şi sună cam aşa: ,,Eu mă rog pentru Africa, dar tu?"

Adriana