Ne naştem cu pumnii strânşi şi plecăm cu mâinile deschise. E una din realitățile experienței noastre umane. Fiecare dintre noi odată veniți pe lume încearcă să acumuleze, ,,să strângă”. Copilul va ști destul de timpuriu că jucăriile pe care le folosește sunt: ,,păpușa mea” sau ,,mașinuța mea”. Pe măsură ce cresc, vedem în copii, pe micii stăpâni de jucării. De aici pleacă, de fapt, ,,marile conflicte” dintre cei mici. Pe măsură ce persoana,,în miniatură” crește, acest sentiment al proprietății se acutizează cu atât mai mult, cu cât – dobândind statutul de adult – bunurile vin ca rezultat al propriei munci. Dacă acestui sentiment îi este dat frâu liber, atunci,,micul proprietar” devine un egoist feroce. Tocmai de aici deducem importanța majoră de a forma, de a educa pe cei mici în spiritul dărniciei. Plecând de la exemplul personal al părintelui sau adultului, și continuând cu exerciții creative de dărnicie, trebuie formate în caracterul copilului – încet, dar sigur – sentimente, sensibilități, obiceiuri și tipare care să mute privirea copilului dinspre sine, și spre ceilalți. Fiecare efort al nostru în această direcție va fi răsplătit în măsuri diferite, bine-nțeles.
Iată un exemplu de înțelegere a dărniciei și sacrificiului: un băiețaș se întoarce de la Școala duminicală și se așează în jurul mesei împreună cu părinții. La un moment dat băiatul cere părintelui să-i clarifice câteva noțiuni de la Școala duminicală. „Care e diferența dintre dărnicie și sacrificiu?“ a întrebat băiatul. „A dărui”, a explicat tatăl „înseamnă să dai celor lipsiți din ceea ce ai și-ți prisosește. A face un sacrificiu înseamnă a renunța în favoarea celorlalți, la ceea ce ai și îți este necesar”. Câteva minute mai târziu părintele observă că porția de carne din farfuria copilului era neatinsă, și a cerut insistent băiețașului să-şi mănânce porția de carne. După terminarea mesei copilul a luat farfuria și a mers afară unde, legat de lanț, stătea câinele familiei. S-a aplecat spre câine, i-a întins un os și i-a șoptit: „Dragă Azorel, astăzi aveam de gând să fac un sacrificiu, însă tata nu m-a lăsat să fac decât o dărnicie.”
E surprinzător nu doar modul în care copiii înțeleg dărnicia și sacrificiul, ci și modul practic în care ei aplică aceste învățături.
Cred că fiecare dintre noi, fie în prezența propriilor noştri copii, fie în prezența copiilor de la grupa de Școală duminicală, a observat cel puțin o dată, atât încordarea egoismului unor copii, cât și bucuria cu care dăruiesc alţi copii. Una din cele mai mari pilde ale dărniciei am văzut-o la o fetiță, în vara anului trecut. Cu ocazia unei Școli de vacanță, strângeam fonduri pentru copiii afectați de inundațiile din Oltenia. Am stabilit că singurii bani acceptați în colecta noastră erau monedele. Una din fetițe a venit la mine în ziua colectei și mi-a spus: „Aş vrea să dau şi eu ceva pentru copiii din Oltenia, dar nu e vorba de monede.” I-am zâmbit şi am rugat-o să-mi arate ce-a adus. Am rămas surprins văzând în portmoneul ei o bancnotă de 50 de lei. M-am asigurat întâi că părinții știu despre dorinţa ei. Apoi, fetița mi-a răspuns: Sunt banii mei de vacanță, dar eu vreau să îi dau pentru copiii de la Dunăre. Am rămas profund mișcat de gestul ei.
Mă întreb și azi câți dintre noi ar renunța la banii de vacanță pentru a acoperi nevoia celorlalți? Sunt convins că această fetiță, ce provine dintr-o familie modestă, va continua să dăruiască și va crește în sensibilitate față de cei lipsiți. Stă însă în responsabilitatea noastră să îi învățăm și să îi sensibilizăm pe copii, cu privire la nevoile celor din jur. Mai mult, cred că rolul nostru este și de a crea oportunități pentru dărnicia copiilor. Putem fi punți între copiii care doresc să dăruiască și cei lipsiți, apăsați de atâtea nevoi.
Atunci când dăruim, sau atunci când călăuzim copiii spre dărnicie, avem în față un Dumnezeu care are obiceiul de a dărui. Un Dumnezeu care nu doar dăruiește totul, ci Se dăruiește pe Sine!
