Apreciere sau finalitate

Ca invăţător de şcoală duminicală s-ar putea să te confrunţi de multe ori cu lipsa de apreciere: fraţii uită că cineva trudeşte cu copiii in anexele bisericii, părinţii nu se mai sinchisesc să urce până în sală şi să-ţi spună o vorbă bună, elevii uită să ia acasă lucrul manual pentru care ai căutat în disperare un xerox sâmbătă după-masa sau, mai mult, fratele care dirijează orchestra de copii a hotărât să pună repetiţiile duminică dimineaţa, chiar în timpul orei de şcoală duminicală

Deşi aparent eşti singurul care încearcă aceste frustrări, am o veste bună: mai sunt şi alţii care solidarizează; E o solidaritate constructivă, benefică, chiar încurajatoare

Una dintre învăţătoare mi-a povestit de curând un incident care a marcat-o trist. Un frate, care nu a petrecut nici măcar 20 de minute într-o grupă de şcoală duminicală; pentru a-şi da seama ce presupune să lucrezi cu 30 de copii -, i-a reproşat dur, în faţa tuturor copiilor şi părinţilor adunaţi pentru o şedinţă, că o bucată de cretă zăcea sfărâmată pe podea, făcând mizerie.

Solidarizând, am învăţat să privesc dincolo de râvnita apreciere a celor care nu vor reuşi niciodată să înţeleagă munca noastră, a învăţătorilor care slujesc în clădirea alăturată. Nu-i condamn: e ca şi cum mi-ai cere mie să apreciez un artificiu în materie de marketing.

Nu putem forţa perspectiva nimănui, nu putem cerşi aprecierea; Ne putem însă mobiliza ştiind că; Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile.

În cele din urmă finalitatea e esenţa slujirii noastre, iar finalitatea este Dumnezeu, nicidecum aprecierile unor oameni.

Se poate să mă supere ceilalţi lideri, părinţii să mă lase cu un gust amar, copiii să mă dezamăgească; Dar nu voi renunţa niciodată la slujirea mea pentru că Dumnezeu e obiectul ei, iar El nu a renunţat niciodată la mine în ciuda tuturor supărărilor, gusturilor amare şi dezamăgirilor produse.

Persida Coste

__________________________